În grădină · La vecini

Dragă cititorule, Cum aș putea defini bucuria pură de a trăi? La asta am reflectat astăzi și am vrut să împărtășesc cu tine câteva gânduri. Cosmosul m-a inspirat și m-a purtat acolo unde nu mă așteptam. Cuvintele sunt instrumente imperfecte prin care încercăm să ne apropiem unii de alții și, împreună, de lume. Dar cuvintele nu sunt singurele instrumente. Avem un corp care comunică mereu cu noi, dacă încetinim suficient cât să-l ascultăm. Adesea ne luăm în serios atunci când doare. Bucuria pare închisă într-o arhivă prăfuită. Am uitat că praful rămas pe degete poate fi chiar praful bucuriei. Am învățat că mâinile trebuie să fie mereu curate. Praful nu ne mai este familiar. Și totuși, agitația ne este atât de familiară, încât încetinirea a devenit un bilet de tren prea scump către o destinație îndepărtată. O altă lume. Este prea simplu, mult prea simplu, să te bucuri. Într-o lume complicată, într-o lume anesteziată de perfecțiunea unui model fără cusur, încetinirea pare un basm. Cosmosul este însă real. L-am întâlnit într-o floare. Am privit-o. Am atins-o. Am ascultat-o. Vorbește-mi în nuanțe de alb… Atât de mult să-mi spui, până când realitatea noastră se întâlnește cu realitatea din jur, iar perfecțiunea însăși descoperă că albul are nenumărate nuanțe. Te invit să privești cosmosul și să lași praful bucuriei să-ți rămână pe degete.